Nici şutul în fund nu mai e ce a fost

Vroiam să scriu "O viaţă întreagă..." dar m-am răzgândit. Şi reiau. O juma' de viaţă am tot auzit în jur "Lasă, mă, Di, ai să vezi că va fi mult mai bine. Orice şut în fund e un pas înainte. Ai încredere în tine!" Şi am tot avut. Am avut într-una încredere în mine şi în forţele mele. Şi am reuşit de fiecare dată să fac lucrurile să iasă bine. Şi am avut mereu un sentiment de împlinire. Şi am fost convinsă că EI au avut dreptate. "Vezi, mă, vezi că ţi-a prins bine câte o îmbrânceală mică?!"


Dar m-am luminat. Nu era vorba de nici un şut. El nu făcea decât să lovească. Asta era proprietatea lui - UNICĂ. El nu aducea nimic în plus. Doar lovitura, durerea, vânătaia, roşeaţa sau urma de pantof. Cu toc sau fără. EI nu aveau încredere în mine. EI nu mă credeau capabilă să mut munţii. EI doar îmi dădeau vânt. Mă împingeau. După, nu faci niciun pas înainte. Te aşezi puţin jos să îţi ştergi urmele sau să îţi oblojeşti rănile.

Sunt jos. Mă curăţ. Din nou. Mă simt folosită şi simt că nu sunt cu nimic mai presus decât o cârpă de şters podelele.

...şi totuşi trebuie, să mă ridic. Doar pentru a o lua de la început.