Aveam de mult în gând ideea asta, dar postarea Oriandei de săptămâna trecută m-a ajutat să o dezvolt şi să o împart cu voi. M-am bucurat mereu că am o mamă tânără, între noi două fiind doar 20 de ani fără 10 zile. Îmi doream, în adolescenţă, să pot să îi fac o "favoare" asemănătoare viitorului meu copil. (Ştiam încă de pe atunci că vreau doar unul.) Am greşit cu vreo 5 ani socoteala. Astfel că între mine şi David sunt 25 de ani şi jumătate.
L-am învăţat încă din primele luni cu vorbe frumoase, drăgăstoase. I-am spus des "Te iubesc", la fel cum remarc că fac din ce în ce mai multe familii tinere. Pe vremea mea, nu se foloseau "cuvinte mari". Părinţii mei, deşi mi-au arătat în fel şi chip, nu mi-au spus prea des expresia magică. De fapt, mi-e greu să număr ocaziile în care să o fi făcut. Nefiind încurajată, nici eu nu îmi amintesc să le fi spus părinţilor mei "Mama, Tata, vă iubesc!". Pentru că nici ei şi nici eu nu am spus-o, nu mi părut nefiresc să ajung la vârsta asta doar demonstrând faptul că ne iubim foarte mult, deşi nu o spunem direct.
Dacă nu îl aveam pe David şi nu remarcam că simt nevoia să îi spun într-una că îl iubesc mai mult decât orice pe lumea asta, nu mi s-ar fi părut ciudată povestea cu ai mei. David a înţeles repede ce înseamnă şi cum trebuie să te porţi cu cei pe care îi iubeşti, astfel că nu se sfieşte să ne spună foarte des "Te ubesc, mami, tati, mamaie sau tataie". Ce mi-a plăcut foarte tare e că mamaie şi tataie i-au răspuns. Şi tataia te iubeşte. Şi mamaia te iubeşte foarte tare. Până la cer şi înapoi. Şi am stat şi m-am gândit.
Oare de ce pe vremea generaţiei mele nu se exteriorizau aşa de simplu şi de natural sentimentele?
De ce mi se pare imposibil să mă aud spunând Te iubesc, mama! sau Te iubesc, tata!, deşi cred că ar însemna pentru ei o bucurie cel puţin la fel de mare ca cea simţită de mine, ca părinte, din guriţa de 4 ani a fiului meu?
Oare cum ar reacţiona? Şi oare cum aş reacţiona eu dacă mi-ar răspunde "Şi noi"?
