Număr săptămânile

Pe vremuri obişnuiam să măsor timpul cu alte instrumente. Foloseam zilele, orele, minutele şi...de cele mai multe ori, clipele. Mi se părea că timpul trecea aşa de greu...Nu se mai făcea odată 5 ca să ies afară...Nu se mai termina odată şcoala ca să merg cu fetele la film, nici ora de semiotică de la facultate ca să mă întâlnesc cu tânărul pretendent.

De ce aşteptam cu atâta nerăbdare să treacă timpul?

Unde mă grăbeam?

Spre ziua de azi în care nu fac altceva decât să număr săptămânile?!

Asta e noua mea unealtă de măsurat. 

Privesc neputincioasă cum trec săptămânile, cum se adună şi duc cu ele încă un an şi încă unul.

De ce ne grăbim aşa?

De-a leapşa

Am primit cu bucurie leapşa. De la Marian. La final vă spun cui o dau. Aveţi niţică răbdare.

SUNT: încăpăţânată, insistentă, perseverentă, ironică, exigentă, acidă (zice Blonda) ...dar sinceră. Şi directă

AŞ VREA: un pic mai mult romantism

PĂSTREZ: toate pixurile frumoase

MI-AŞ FI DORIT: să fiu actriţă

NU ÎMI PLACE: să mănânc ciorbă

MĂ TEM: că am făcut pe cineva să sufere

AUD: destule, din păcate

ÎMI PARE RĂU: că nu am avut şi mai mult curaj

ÎMI PLAC: serile de vară la mare

NU SUNT: ipocrită

DANSEZ: pe ritm, de mică. La orice petrecere

NICIODATĂ: nu mă mulţumesc cu jumătăţile de măsură

RAR: mănânc cartofi prăjiţi fără brânză rasă pe deasupra

PLÂNG: şi la filme

NU SUNT ÎNTOTDEAUNA: mândră de mine

NU ÎMI PLACE DE MINE: când îmi pierd răbdarea

SUNT CONFUZĂ: între chinezi

AM NEVOIE: de feţe vesele în jurul meu (ca cele pe care le primeşte David la grădi, când răspunde bine la engleză)

AR TREBUI: să fiu fericită. Sunt


Pasez vestita leapşa prietenei Lavinia şi "amigăi" Alexandra.

Luna

Luna părea să fie mai rotundă ca oricând. Blocurile, la fel de cenuşii. Reflexii argintii luminau din loc în loc asfaltul. O voce obsesiv de mediatizată răzbate dintr-un televizor. Nikita (nu se poate să nu o ştiţi, deşi mi-ar plăcea să aflu că nu) la Acasă TV. Instinctual, urechile mele au refuzat să primească informaţiile, însă le-au depozitat. Nikita (am încercat să înlocuiesc cu femeia - nu mi-a sunat chiar natural, apoi cu doamna - aş fi jignit categoria, în final încerc cu blonda - nici măcar aici nu se poate încadra) a mers cu televiziunea respectivă la ecograf. Să demonstreze că e însărcinată (cui?), că "s-a făcut pieptu' maaare maaare rău şi mameleonul negru negru negru negru. Negru?! Eeeee...maroniu aşa spre..." Ma-me-le-o-nul. Nu e clar?

Dar luna părea să fie mai rotundă ca oricând.

Un înger pentru Flori

Nu e rost de detalii...

Nu am de gând să le dau, nu de asta citiţi acum rândurile astea. Spun doar că pe lângă fetiţa rămasă lângă ea, Flori are un înger păzitor. Le va veghea şi se va îngriji de mama şi surioara lui.

Fii puternică, draga mea!

Mi-am luat insulă. Sau nu.

Una mare. Să-mi ajungă. Nu mai vroiam să văd cartiere rezidenţiale. Şi nici bănci. Sau farmacii. Nici maşini multe. Aşa că mi-am luat insulă. Una măricică. Aşa, ca să am loc. Nu mai vroiam să o văd pe vecina. Şi nici pe doamna de la pâine. Morocănoasă mereu. Şi mi-am luat insulă. Una mică. Cât să încap. Ca să văd doar apa. Să simt nisipul cald. Să adulmec adierea vântului. Şi să văd vapoare mari, cu pânze. Cea mai mică. Să stau doar pe-o parte. Să fac un pas şi să se termine. Nu mi-am luat. Nu mai aveau.

Aşteptând singur

Dacă cineva mi-ar fi spus că la Viena, la ceas de seară, mă aşteaptă un copac frumos, singur sub un cer plin de nori compacţi, prin care greu, dar foarte greu răzbat nişte raze strălucitoare, m-aş fi dus mai devreme. Nu ştiam că îl fac să mă aştepte. Ştia el oare, atunci când am ajuns, în dreptul lui, că pe mine mă aştepta? Sigur că ştia, se întrebase doar ce mă întârziase atâta. A fost un moment în care ne-am privit, a fost scurt şi totuşi suficient. Ne-am dat seama că a doua oară nu va mai fi la fel. Îi vor lipsi diverse: ori vreo creangă...şi atunci nu va mai fi coroana aşa de perfectă, ori razele de soare nu vor mai străpunge norii...şi el va rămâne în beznă şi nu l-aş mai observa, ori în jur, ar creşte alţi copaci, identici, şi nu l-aş mai recunoaşte. TU ai şti ce să faci dacă, undeva, cineva singur te aşteaptă?

Sunt perseverentă...

Pentru cei ce au aşteptat cu infrigurare să treacă 12 noaptea, să se facă dimineaţă, ca să afle dacă strădania mea cu farfuria ( sau cu celelalte de care nu v-am mai spus) a avut vreun efect...ei bine, nu! Niciun semn. Văd dezamăgire, acolo, în ultimul rând...Nu prietene, pentru ce să fim dezamăgiţi? Viaţa probabil că trebuia până acum să ne fi învăţat să nu dezarmăm. Speranţa...dragă cititorule...NIMENI nu mi-o poate lua. Şi de va fi nevoie să aştept o viaţă întreagă, să număr până la 10 înainte de a ieşi din casă, sau de voi subţia stratul de sticlă al farfuriei, ştergând-o de cel puţin 10 ori, ori de voi fi nevoită să schimb periuţele, uzate înainte de termen, ...fii sigur că o voi face. Voi aştepta, liniştită, fără să mai cer. Mă voi mulţumi cu ce o să primesc. Aştept. Orice. Vorbe dulci, lady?