Număr săptămânile

Pe vremuri obişnuiam să măsor timpul cu alte instrumente. Foloseam zilele, orele, minutele şi...de cele mai multe ori, clipele. Mi se părea că timpul trecea aşa de greu...Nu se mai făcea odată 5 ca să ies afară...Nu se mai termina odată şcoala ca să merg cu fetele la film, nici ora de semiotică de la facultate ca să mă întâlnesc cu tânărul pretendent.

De ce aşteptam cu atâta nerăbdare să treacă timpul?

Unde mă grăbeam?

Spre ziua de azi în care nu fac altceva decât să număr săptămânile?!

Asta e noua mea unealtă de măsurat. 

Privesc neputincioasă cum trec săptămânile, cum se adună şi duc cu ele încă un an şi încă unul.

De ce ne grăbim aşa?

De-a leapşa

Am primit cu bucurie leapşa. De la Marian. La final vă spun cui o dau. Aveţi niţică răbdare.

SUNT: încăpăţânată, insistentă, perseverentă, ironică, exigentă, acidă (zice Blonda) ...dar sinceră. Şi directă

AŞ VREA: un pic mai mult romantism

PĂSTREZ: toate pixurile frumoase

MI-AŞ FI DORIT: să fiu actriţă

NU ÎMI PLACE: să mănânc ciorbă

MĂ TEM: că am făcut pe cineva să sufere

AUD: destule, din păcate

ÎMI PARE RĂU: că nu am avut şi mai mult curaj

ÎMI PLAC: serile de vară la mare

NU SUNT: ipocrită

DANSEZ: pe ritm, de mică. La orice petrecere

NICIODATĂ: nu mă mulţumesc cu jumătăţile de măsură

RAR: mănânc cartofi prăjiţi fără brânză rasă pe deasupra

PLÂNG: şi la filme

NU SUNT ÎNTOTDEAUNA: mândră de mine

NU ÎMI PLACE DE MINE: când îmi pierd răbdarea

SUNT CONFUZĂ: între chinezi

AM NEVOIE: de feţe vesele în jurul meu (ca cele pe care le primeşte David la grădi, când răspunde bine la engleză)

AR TREBUI: să fiu fericită. Sunt


Pasez vestita leapşa prietenei Lavinia şi "amigăi" Alexandra.

Luna

Luna părea să fie mai rotundă ca oricând. Blocurile, la fel de cenuşii. Reflexii argintii luminau din loc în loc asfaltul. O voce obsesiv de mediatizată răzbate dintr-un televizor. Nikita (nu se poate să nu o ştiţi, deşi mi-ar plăcea să aflu că nu) la Acasă TV. Instinctual, urechile mele au refuzat să primească informaţiile, însă le-au depozitat. Nikita (am încercat să înlocuiesc cu femeia - nu mi-a sunat chiar natural, apoi cu doamna - aş fi jignit categoria, în final încerc cu blonda - nici măcar aici nu se poate încadra) a mers cu televiziunea respectivă la ecograf. Să demonstreze că e însărcinată (cui?), că "s-a făcut pieptu' maaare maaare rău şi mameleonul negru negru negru negru. Negru?! Eeeee...maroniu aşa spre..." Ma-me-le-o-nul. Nu e clar?

Dar luna părea să fie mai rotundă ca oricând.

Un înger pentru Flori

Nu e rost de detalii...

Nu am de gând să le dau, nu de asta citiţi acum rândurile astea. Spun doar că pe lângă fetiţa rămasă lângă ea, Flori are un înger păzitor. Le va veghea şi se va îngriji de mama şi surioara lui.

Fii puternică, draga mea!

Mi-am luat insulă. Sau nu.

Una mare. Să-mi ajungă. Nu mai vroiam să văd cartiere rezidenţiale. Şi nici bănci. Sau farmacii. Nici maşini multe. Aşa că mi-am luat insulă. Una măricică. Aşa, ca să am loc. Nu mai vroiam să o văd pe vecina. Şi nici pe doamna de la pâine. Morocănoasă mereu. Şi mi-am luat insulă. Una mică. Cât să încap. Ca să văd doar apa. Să simt nisipul cald. Să adulmec adierea vântului. Şi să văd vapoare mari, cu pânze. Cea mai mică. Să stau doar pe-o parte. Să fac un pas şi să se termine. Nu mi-am luat. Nu mai aveau.

Aşteptând singur

Dacă cineva mi-ar fi spus că la Viena, la ceas de seară, mă aşteaptă un copac frumos, singur sub un cer plin de nori compacţi, prin care greu, dar foarte greu răzbat nişte raze strălucitoare, m-aş fi dus mai devreme. Nu ştiam că îl fac să mă aştepte. Ştia el oare, atunci când am ajuns, în dreptul lui, că pe mine mă aştepta? Sigur că ştia, se întrebase doar ce mă întârziase atâta. A fost un moment în care ne-am privit, a fost scurt şi totuşi suficient. Ne-am dat seama că a doua oară nu va mai fi la fel. Îi vor lipsi diverse: ori vreo creangă...şi atunci nu va mai fi coroana aşa de perfectă, ori razele de soare nu vor mai străpunge norii...şi el va rămâne în beznă şi nu l-aş mai observa, ori în jur, ar creşte alţi copaci, identici, şi nu l-aş mai recunoaşte. TU ai şti ce să faci dacă, undeva, cineva singur te aşteaptă?

Sunt perseverentă...

Pentru cei ce au aşteptat cu infrigurare să treacă 12 noaptea, să se facă dimineaţă, ca să afle dacă strădania mea cu farfuria ( sau cu celelalte de care nu v-am mai spus) a avut vreun efect...ei bine, nu! Niciun semn. Văd dezamăgire, acolo, în ultimul rând...Nu prietene, pentru ce să fim dezamăgiţi? Viaţa probabil că trebuia până acum să ne fi învăţat să nu dezarmăm. Speranţa...dragă cititorule...NIMENI nu mi-o poate lua. Şi de va fi nevoie să aştept o viaţă întreagă, să număr până la 10 înainte de a ieşi din casă, sau de voi subţia stratul de sticlă al farfuriei, ştergând-o de cel puţin 10 ori, ori de voi fi nevoită să schimb periuţele, uzate înainte de termen, ...fii sigur că o voi face. Voi aştepta, liniştită, fără să mai cer. Mă voi mulţumi cu ce o să primesc. Aştept. Orice. Vorbe dulci, lady?

10

Un număr care înseamnă mult pentru mine...Îl consider numărul meu norocos. Chiar dacă îţi sună ca o superstiţie, m-am bazat întotdeauna pe el. Am apreciat un pic mai mult oamenii născuţi într-o zi de 10, subiectiv, ştiu, dar poate din cauză că eu însămi sunt născută într-o zi de 10.  Ca să nu uit, sau poate să nu uite cei din jur, Daniela mi l-a pus la gât acum 10 ani şi ceva. O legătură o exista...dar ştiu că, de mică, îmi puneam în cap să îmi frec dinţii de 10 ori, sau să citesc un rând de 10 ori, sau să dau de 10 ori cu cârpa de praf într-un loc ...pentru că SIGUR mi se îndeplinea o dorinţă. Faza e că...nu m-am schimbat prea mult. De pildă astăzi, într-o zi de marţi, 10 februarie, am şters de 10 ori o farfurie cu speranţa că ceva bun se va întâmpla, măcar un semn. Mă ierţi că subiectul nu o fi pe placul tău, mă retrag. Spun totuşi "La mulţi ani FERICIŢI" celor născuţi într-o zi de 10, şi dacă s-o mai nimeri să fie şi februarie....Mă înclin.

Ghiocei pentru tine...

Sunt exact aşa cum vroiam...simpli, puri, firavi...speciali. Dar ai văzut ce drăguţ arată cu bobiţele alea de struguri pe lângă ei? Parcă au crescut de nicăieri...nimic nu ar fi trădat existenţa lor acolo, în locul ăla.... Şi totuşi, după un an, au învins, şi-au scos căpşoarele albe şi se apleacă, umil în faţa ta. Sunt pentru tine. Cel ce citeşti aceste rânduri. Oare vestesc ei ceva?

4 ani cu fiul meu

Vi-l prezint pe David. Şi nu într-o zi oarecare, ci într-una deosebită pentru el şi pentru mine. Astăzi e ziua lui. 4 ani de când ne-am văzut prima dată. Lungi, sau poate prea scurţi...Cu perioade grele, dar uitate la următorul "te ubesc de nu mai pot, mami"... 4 ani pe care acum nu mi-i imaginez altfel... decât cu el.

La mulţi ani, iubirea mea!

Urgenţa, moarte sigură?!

Cum am ajuns în situaţia de a nu trece o zi fără ca presa să nu semnaleze moartea unui om care a ajuns la urgenţă, iar de acolo, direct la morgă? Aşa a fost mereu, doar că aceste cazuri reuşeau să rămână departe de mass-media? Cum de am ajuns în situaţia ca medicii de la urgenţe să nu mai fie în stare să îţi acorde un prim ajutor? Cum de nu mai sunt în stare să pună un diagnostic? Cum de te lasă să pleci, iar când ajungi acasă...mori? Ce nu facem bine? Ne îmbolnăvim prea uşor...sau din orice...sau, mai degrabă, nu ştim exact de ce ar trebui să ne îmbolnăvim, ca să nu ajungem direct la morgă. Deşi...de amigdalită, se moare...de apendicită, la fel...Şi astea sunt cele mai lejere. Ştie cineva o boală de care nu se moare, azi, în spitalele din România?

E rândul meu...

Dragilor, e rândul meu să vă invit...la blog. Sună ca o glumă proastă în plină criză economică. Şi totuşi...ce face românul când nu mai are serviciu, sau mai are doar jumătate din el?! Evident, răspuns corect! Blog. Da, blog îşi face şi românca de faţă. Şi nu pentru că e la modă, deşi aşa pare, şi nu pentru că mi s-a făcut poftă, deşi un sâmbure de adevăr ar fi, ci pentru că vreau sa scriu ce vreau. Obligată de o vreme să scriu despre ce vor alţii, vreau să îmi demonstrez că încă mai pot să scriu şi despre ce îmi place mie. Şi chiar de nu voi scrie zilnic, să nu vă supăraţi, îmi rezerv dreptul de a posta fix atunci când am chef. Cuando me da la gana, cum ar zice spaniolul.