Nici şutul în fund nu mai e ce a fost

Vroiam să scriu "O viaţă întreagă..." dar m-am răzgândit. Şi reiau. O juma' de viaţă am tot auzit în jur "Lasă, mă, Di, ai să vezi că va fi mult mai bine. Orice şut în fund e un pas înainte. Ai încredere în tine!" Şi am tot avut. Am avut într-una încredere în mine şi în forţele mele. Şi am reuşit de fiecare dată să fac lucrurile să iasă bine. Şi am avut mereu un sentiment de împlinire. Şi am fost convinsă că EI au avut dreptate. "Vezi, mă, vezi că ţi-a prins bine câte o îmbrânceală mică?!"


Dar m-am luminat. Nu era vorba de nici un şut. El nu făcea decât să lovească. Asta era proprietatea lui - UNICĂ. El nu aducea nimic în plus. Doar lovitura, durerea, vânătaia, roşeaţa sau urma de pantof. Cu toc sau fără. EI nu aveau încredere în mine. EI nu mă credeau capabilă să mut munţii. EI doar îmi dădeau vânt. Mă împingeau. După, nu faci niciun pas înainte. Te aşezi puţin jos să îţi ştergi urmele sau să îţi oblojeşti rănile.

Sunt jos. Mă curăţ. Din nou. Mă simt folosită şi simt că nu sunt cu nimic mai presus decât o cârpă de şters podelele.

...şi totuşi trebuie, să mă ridic. Doar pentru a o lua de la început.

Nu-mi place să rămân datoare

Din cei 7 pitici, Albă ca zăpada mai are doar 6. Din cei 6, 5 au inflorit deja. Unul încă se lasă așteptat. Al șaptelea pitic nu s-a prins.




O vară minunată vă doresc!

Cât ești dispus să oferi?

Am simțit  în jur un suflu romantic, iar antenuțele mele m-au atenționat imediat. Mulți dintre voi, prieteni dragi, vecini de blogosferă ați vorbit zilele astea de iubire, de sentimente sau de suflete. Vă cer 8 minute și o secundă (atât durează clipul). Dacă nu le aveți acum, aș prefera să vă întoarceți când veți fi mai liberi, pentru că vreau să urmăriți de la început până la sfârșit povestea. 

Play


Și acum vă întreb.
Cât suntem dispuși să oferim?

Spărgătorii de inimi

Nu există o școală care să predea un asemenea curs. Nu există o carte pe care să o studiezi. Nu sunt scrise nicăieri tehnici de aplicare. Și totuși sunt destui cei care se pricep de minune la asta. O fac natural. Sau parcă s-ar fi antrenat toată viața. Sunt spărgătorii de inimi. 

Cei ce îți rup sufletul și fug cu o bucățică din el. Unii o fac inconștient. Nu realizează răul pe care ți-l provoacă. Alții o fac intenționat. Au văzut că le-a mers o dată sau de două ori, și tot încearcă. Să vadă cât mai ține. Câte inimi distruse își pot trece pe carnețel. Mai e o categorie. Cei ce îți rup inima, dar o rup și pe a lor. Lovitură dublă. Fără să vrea, reușesc să distrugă și să fie distruși. 

Unde au învățat să facă asta? Cine i-a îndrumat? La ce le folosește? Cu ce rămân după?

Lumina

Lumină în case şi în suflete
Paşte Fericit!

Cătălina şi Astrologul

Mă găsiţi astăzi în rol de gazdă. Primitoare şi ospitalieră, ca tot românu'. Am primit o postare, pe care v-o prezint cu drag. E de la o veche prietenă. Mi-a plăcut ce a scris. Si m-am gandit mult la cuvintele ei. Vă invit şi pe voi...

Ma duc de ceva timp la astrolog. De ce?  Ca sa dau vina pe astre cand ceva nu merge ok in viata mea. Si povestindu-i nemultumirile mele astlogului, cum ca n-am relatia perfecta, n-am jobul perfect, ca n-am reusit sa fac pana la varsta asta tot ce mi-am propus s.a.m.d am primit urmatoarea replica: "Esti ceea ce faci si ceea ce gandesti."  Tre sa recunosc ca am digerat ceva timp cuvintele astea.  Cum adica sunt ceea ce fac si ceea ce gandesc? Hmmm!  Continuand discutia mi s-a explicat. 

EA: Cu totii functionam pe baza aleleiasi energii infinite, cu totii ne calauzim dupa aceleasi legi, cu totii suntem asemanatori si cu toate astea atat de diferiti, dar cel mai important este ca noi, cu totii funtionam pe baza aceleiasi forte, a aceleiasi legi universale- LEGEA ATRACTIEI.  De cate ori nu te-ai gandit f tare la un lucru, de cate ori nu ti-ai dorit ca acel lucru sa-l ai si tu sau sa ti se intample si tie si intrun final ti-am luat gandul crezand ca e imposibil??  Asta nu inseamna ca ai ravnit la bunul altcuiva, NU!  

Intre ceea ce gandesti, ceea ce simti si ceea ce se intampla exista intotdeauna o legatura, intotdeauna, fara exceptie.  Atunci cand iti doresti ceva, gandeste-te neincetat la acel lucru, gaseste in tine locul corespunzator sentimentimentului acelui ceva, transforma-l in propria ta realitate si vei avea surpriza sa vezi ca acel lucru va ajunge la tine intrun fel sau altul. Ce vrei cu adevarat?? Trebuie doar sa ceri ceea ce vrei.

EU: Pai si cum e cu lucrurile care nu mi-am dorit sa mi se intample si care cu toate astea mi s-au intamplat? 

EA:"Rezistenta impotriva unui lucru il face sa persiste".  Luptand impotriva a aceea ce nu dorim adaugam energie acelor lucruri si cu toate ca nu ne dorim, ele ni se  intampla. Daca te gandesti: eu nu vreau sa patesc la fel, eu nu vreau sa trec prin asa ceva, eu nu vreau aia, eu nu vreau, eu nu vreau....., nu faci altceva decat sa atragi spre tine acele lucruri, situatii etc. Trebuie sa ne concentram pe ceea ce vrem nu pe ceea ce nu vrem.

Nu suntem aici ca sa facem lumea sa devina exact ceea ce vrem noi, suntem aici pt a crea in jurul nostru lumea pe care ne-o dorim in vreme ce le permitem si altora sa aiba lumea pe care si-o doresc.

EU:  Mi-am piedut mult timp incercand sa schimb oameni din cauza carora credeam ca sunt nefericita si acum realizez ca n-am facut bine deloc.

EA:  Daca ti-ai cunoaste potentialul de a te simti bine, de a fi fericit, nu ai mai cere nimanui sa se schimbe pt ca tu sa te simti bine. Esti singura care iti creezi realitatea.

EU:  Adica scopul meu este acela care spun eu ca este, misiunea mea este aceea pe care mi-o dau eu singura. Viata mea va fi ceea ce eu voi face cu ea.

EA:  Exact!  Daca ai fost creata dupa chipul si asemanarea unei surse creatoare, Dumnezeu, Univers, cum vrei sa-i spui, asta inseamna ca ai potentialul si puterea acelei surse de ati crea propria ta lume cu adevarat. Toata puterea vine dinauntru tau, tzine de tine sa stii cum s-o controlezi si ce sa faci cu ea. Esti energie, vibrezi energie, totul in jurul tau este energie, la nivel planeter, la nivel astral. Gandeste si vibreaza pozitiv si ai sa fii surprinsa de ce vei primi inapoi. Nu trebuie sa vezi toata scara ca sa pasesti prima treapta, paseste pur si simplu si descopera scara in timp ce o urci. N-ai venit aici ca sa-ti spun eu cum va fi viata ta de-acum inainte, ai venit aici ca sa-ti gasesti raspuns la niste intrebari care te vor ajuta sa obtii ceea ce doresti. Tu suferi de "boala" NEMULTUMITULUI, adica nimic din ce ti se intampla nu te multumeste, iar asta nu face altceva decat sa te macine si sa te epuizeze energetic. Fa urmatorul exercitiu: in fiecare dimineatza cnd te trezesti in loc sa te vaiti ca.... n-am aia, n-am aia, n-am ailalta..., multumeste pt tot ceea ce ai, invata sa te bucuri de lucruri marunte, fi multumita cu tine insati si ai a vezi cat de bine o sa te simti.

Si uite asa am plecat de la astrolog cu lectia de viata invatata, cu un milion mai putin in buzunar ci cu speranta ca voi reusi sa pun in practica tot ce mi s-a zis. Daca va regasiti in ceea ce ati citit incercati si voi, poate cine stie, asa o sa reusim sa fim mai buni, mai intelegatori, mai multumiti.

"Şi noi"

Aveam de mult în gând ideea asta, dar postarea Oriandei de săptămâna trecută m-a ajutat să o dezvolt şi să o împart cu voi. M-am bucurat mereu că am o mamă tânără, între noi două fiind doar 20 de ani fără 10 zile. Îmi doream, în adolescenţă, să pot să îi fac o "favoare" asemănătoare viitorului meu copil. (Ştiam încă de pe atunci că vreau doar unul.)  Am greşit cu vreo 5 ani socoteala. Astfel că între mine şi David sunt 25 de ani şi jumătate. 

L-am învăţat încă din primele luni cu vorbe frumoase, drăgăstoase. I-am spus des "Te iubesc", la fel cum remarc că fac din ce în ce mai multe familii tinere. Pe vremea mea, nu se foloseau "cuvinte mari". Părinţii mei, deşi mi-au arătat în fel şi chip, nu mi-au spus prea des expresia magică. De fapt, mi-e greu să număr ocaziile în care să o fi făcut. Nefiind încurajată, nici eu nu îmi amintesc să le fi spus părinţilor mei "Mama, Tata, vă iubesc!". Pentru că nici ei şi nici eu nu am spus-o, nu mi părut nefiresc să ajung la vârsta asta doar demonstrând faptul că ne iubim foarte mult, deşi nu o spunem direct. 

Dacă nu îl aveam pe David şi nu remarcam că simt nevoia să îi spun într-una că îl iubesc mai mult decât orice pe lumea asta, nu mi s-ar fi părut ciudată povestea cu ai mei. David a înţeles repede ce înseamnă şi cum trebuie să te porţi cu cei pe care îi iubeşti, astfel că nu se sfieşte să ne spună foarte des "Te ubesc, mami, tati, mamaie sau tataie". Ce mi-a plăcut foarte tare e că mamaie şi tataie i-au răspuns. Şi tataia te iubeşte. Şi mamaia te iubeşte foarte tare. Până la cer şi înapoi. Şi am stat şi m-am gândit. 

Oare de ce pe vremea generaţiei mele nu se exteriorizau aşa de simplu şi de natural sentimentele? 

De ce mi se pare imposibil să mă aud spunând Te iubesc, mama! sau Te iubesc, tata!, deşi cred că ar însemna pentru ei o bucurie cel puţin la fel de mare ca cea simţită de mine, ca părinte, din guriţa de 4 ani a fiului meu?

Oare cum ar reacţiona? Şi oare cum aş reacţiona eu dacă mi-ar răspunde "Şi noi"?

1 aprilie. Zi de zi.

Nimic nu mai e ce-a fost. 

Nici măcar 1 aprilie. 

Pe vremuri dejucam măcar vreo 3 încercări de păcălire. Reuşeau alte două, maxim. 

Însă azi...subţire. Am primit un link numit andreea-raicu-aleargă-dezbrăcată. L-am deschis. Nu de alta, dar era de la naşu'. O mâţă rânjită mă anunţa că e 1 aprilie şi mă invita să mă întorc la muncă. 

Citesc că Mutu nu joacă cu Austria, că îl doare picioru'. Atâta pagubă! 

Ziariștii nu se opresc aici. 

Pun știrea pe seama zilei de 1 aprilie. Cică ar fi o păcăleală! Caterincă de la FRF. Nu ține.

 Mi-aș dori să mă păcălească cineva că am piedut meciul. Că am pierdut calificarea. Să mă bucur apoi că am câștigat cu 2-0. Și că au marcat Nicu și Bănel. Chiar și așa, tot am pierdut calificarea. 

Și atunci, de că să mă mai păcăliți?

1 aprilie nu mai e ce-a fost. 1 aprilie e în fiecare zi. Mai bine mă uit la tenis.

Albă ca zăpada şi cei 7. Tot pitici

Bun găsit dragilor!

Vreau să vă fac cunoştinţă cu cei mai noi 7 prieteni ai mei. Se numesc Tom-Tom, Animo, Gold Glow, Prince Philip, Queen of England, Fantastica şi Red Peace. Astăzi eu îmi permit să fiu Albă ca Zăpada. Măcar doar pentru că m-a chemat vreo 25 de ani Diana Albu. Cei 7 pitici sunt foarte fericiţi că soarele îi va ajuta să crească mari. Apa le va uda degeţelele, le va lungi şi le va fixa bine de tot în pământ. Căpşoarele vor sui uşor-uşor spre razele soarelui, vor răspândi un dulce parfum şi vor încânta privirile oaspeţilor de seamă. Mai au doar câteva luni până atunci. Făt Frumos e foarte grijuliu cu ei, chiar şi prâslea le mai aruncă din când în când căte o privire ştrengară. Dar Albă ca Zăpada e cea care îi laudă, îi dezmiardă şi le şopteşte încurajări. Dragilor ei pitici. Trandafiri pitici. Pe care i-a plantat cu drag în mini-grădina din faţa casei. I-am adoptat şi le-am păstrat numele primit la altoire. Aici cred că vine faza aia cu au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. Însă până să se prindă, o sa vă arăt poze. Ca să vedeţi cât de frumoşi o să fie când se fac mari.

Eu şi filmul cu vampiri

Cei apropiaţi sufletului meu ştiu că sunt o mare amatoare de cărţi şi filme. Aproape de toate genurile. Spun aproape pentru că nu au fost niciodată pe gustul meu comediile sau filmele S.F. (Cred că vă dezamăgesc, dar îmi asum chestia asta şi merg mai departe cu povestea) Le zic S.F. deşi, nu ştiu dacă e chiar corect. Nu îmi plac filmele a căror acţiune nu poate fi transpusă în viaţa reală. Da, recunosc...nu am văzut Războiul Stelelor, nici Batman sau alţi Daredevili, am văzut Matrix doar pt Keanu Reeves, iar Harry Potter şi Stăpânul Inelelor le trec în categoria mea de filme pentru copii. Aşadar, nu sunt o fană a genului. ÎNSĂ...săptămâna asta, am văzut Twilight.
Cum să zic eu ca să mă înţelegeţi, oameni buni? O fată se îndrăgosteşte de un vampir. Vampirul se îndrăgosteşte de fată. Ea nu ştie că el e vampir, dar când află, deşi ştie că îşi riscă viaţa, nu renunţă la el. Lucrurile se complică niţel când apare un alt grup de vampiri, însă aţi prins ideea.
Acuma, stau eu şi mă întreb: ori aşa ceva se poate întâmpla în viaţa reală....ori trebuie să îmi revizuiesc criteriile de catalogare a filmelor...pentru că, da, mi-a plăcut îngrozitor de tare. Recunosc, şi chiar de-ar fi să nu mai vorbiţi cu mine după asta, l-aş mai vedea o dată şi încă o dată. (aşa cum fac cu filmele sau cărţile preferate)
Si pentru că timp de câteva zile nu am avut curaj să spun cuiva despre sentimentele mele faţă de acest film, astăzi mi-am înfrânt teama şi m-am adresat colegilor de serviciu.
Şi pentru că ei m-au încurajat puţin, (deşi nu l-au văzut) parcă puţin de formă, am zis...ce poate să mi se întâmple?!
Vă spun şi vouă, dragilor că mi-a plăcut tare mult.

Sunt sigură, însă, că partea a doua, care cică o să apară la anul - New Moon/Twilight 2 nu o să mă mai ia prin surprindere.

Despre trecut

        Trecutul are importanţa pe care i-o dăm noi.

De câte ori nu ai simţit că umbrele trecutului îţi vor bântui prezentul şi viitorul?

De câte ori gândul nu ţi-a zburat înapoi, dorindu-ţi să ştergi o amintire? Credeai că astfel nopţile tale vor fi mai liniştite, iar perna nu va mai suferi "traume". Nu ţi-a ieşit.

Când frica de trecut s-a dovedit mai puternică decât credinţa în viitor?

Când a încetat durerea târâtă după tine ani întregi?

Nici măcar atunci când bucuria prezentului părea mai mult decât poate "îndura" un muritor.

Nici măcar când fericirea ţi se putea citi în ochi.

De ce e aşa de greu să te desprinzi de lucurile rele prin care ai trecut?

De ce e aşa de greu să spui: gata! Ce a fost - a fost, ce va fi - să vină!

Ţi-a spus cineva că atunci când iubeşti, nu există nici trecut şi nici viitor? De ce nu ai crezut?

Trecutul are DOAR importanţa pe care i-o dăm noi.

Mi-am tras trupă. Nu aşa se zice?!

Citeam zilele astea cum ... Noi suntem ultima generaţie care a jucat "De-a v-aţi ascunselea", "Castel", "Raţele şi vânătorii", "Ţară, ţară, vrem ostaşi", "Prinselea", "Pac-Pac", "Hoţii şi vardiştii", dar declar ferm: ÎNCĂ JOC LEAPŞA! Forma e alta. Fondul e acelaşi. În sensul că...regulile sunt schimbate. Dar nu ezit nicicând să intru în joc. Mulţumesc din nou, Marian. Şi chiar de vă pare ciudat....nu daţi înapoi. E super interesant. Şi distractiv. Veţi vedea.

Aşadar...

Punem mâna pe internet, intrăm pe wikipedia şi dăm "random". Poate timpul vostru e preţios şi încă nu v-am convins că e distractiv, aşa că vă dau o mână de ajutor. E de ajuns un click. Aici Numele articolului deschis devine automat numele formaţiei care va lansa primul tău album.În cazul meu...Hypothesis.

Mda, dar ce nume să-i punem albumului? Greu de decis, nu? Doar e primul, fanii sunt în aşteptare... te ajută “Random quotations” sau mai bine să dăm click, zic. Aici. Ultimele 4 sau 5 cuvinte ale ultimului citat celebru vor da numele capodoperei tale. Cum vi se pare...Hypothesis - A beauty cold and austere

Ştiu, imaginea face cât o mie de cuvinte...pentru asta...coperta albumului se obţiune simplu. Flickr face asta pentru tine. Gratis. Mă rog, dai ceva. un click. Alege a treia fotografie de pe pagina. Fix a treia. Click. Aici

Trebuie să vă fi convins. Ştiu eu. Mie mi se pare super. Deja cresc vânzările. Trupa Hypothesis primeşte discul de platină pentru A beauty cold and austere!!! Hai, încercaţi! E simplu. 3 clici, ca să zic aşa.

Şi pentru că aşa se face la leapşa...o dau mai departe. Lav, Aleja, Irina...Aştept lansările cu interes.

Se poartă măştile cu argilă

Şi nu doar la femei. Simt de la o vreme o tendinţă nouă în moda ascunderii. A trecut vremea când capetele se introduceau timid în nisip, precum ale struţilor. A trecut şi vremea scorburii. Şi faza cu gaura de şarpe. S-au dus. Dar vin din urmă...măştile. O aplicare simplă, rapidă - o ungere cu rezultate asemănătoare. Fuga de răspundere, neasumarea greşelilor, ipocrizia, neputinţa, ignorarea lucrurilor evidente, lipsa de curaj - lista cred că e lungă. Doritorii trebuie să afle şi despre masca cu tărâţe. E în tendinţe. Ascunde tot.

Număr săptămânile

Pe vremuri obişnuiam să măsor timpul cu alte instrumente. Foloseam zilele, orele, minutele şi...de cele mai multe ori, clipele. Mi se părea că timpul trecea aşa de greu...Nu se mai făcea odată 5 ca să ies afară...Nu se mai termina odată şcoala ca să merg cu fetele la film, nici ora de semiotică de la facultate ca să mă întâlnesc cu tânărul pretendent.

De ce aşteptam cu atâta nerăbdare să treacă timpul?

Unde mă grăbeam?

Spre ziua de azi în care nu fac altceva decât să număr săptămânile?!

Asta e noua mea unealtă de măsurat. 

Privesc neputincioasă cum trec săptămânile, cum se adună şi duc cu ele încă un an şi încă unul.

De ce ne grăbim aşa?

De-a leapşa

Am primit cu bucurie leapşa. De la Marian. La final vă spun cui o dau. Aveţi niţică răbdare.

SUNT: încăpăţânată, insistentă, perseverentă, ironică, exigentă, acidă (zice Blonda) ...dar sinceră. Şi directă

AŞ VREA: un pic mai mult romantism

PĂSTREZ: toate pixurile frumoase

MI-AŞ FI DORIT: să fiu actriţă

NU ÎMI PLACE: să mănânc ciorbă

MĂ TEM: că am făcut pe cineva să sufere

AUD: destule, din păcate

ÎMI PARE RĂU: că nu am avut şi mai mult curaj

ÎMI PLAC: serile de vară la mare

NU SUNT: ipocrită

DANSEZ: pe ritm, de mică. La orice petrecere

NICIODATĂ: nu mă mulţumesc cu jumătăţile de măsură

RAR: mănânc cartofi prăjiţi fără brânză rasă pe deasupra

PLÂNG: şi la filme

NU SUNT ÎNTOTDEAUNA: mândră de mine

NU ÎMI PLACE DE MINE: când îmi pierd răbdarea

SUNT CONFUZĂ: între chinezi

AM NEVOIE: de feţe vesele în jurul meu (ca cele pe care le primeşte David la grădi, când răspunde bine la engleză)

AR TREBUI: să fiu fericită. Sunt


Pasez vestita leapşa prietenei Lavinia şi "amigăi" Alexandra.

Luna

Luna părea să fie mai rotundă ca oricând. Blocurile, la fel de cenuşii. Reflexii argintii luminau din loc în loc asfaltul. O voce obsesiv de mediatizată răzbate dintr-un televizor. Nikita (nu se poate să nu o ştiţi, deşi mi-ar plăcea să aflu că nu) la Acasă TV. Instinctual, urechile mele au refuzat să primească informaţiile, însă le-au depozitat. Nikita (am încercat să înlocuiesc cu femeia - nu mi-a sunat chiar natural, apoi cu doamna - aş fi jignit categoria, în final încerc cu blonda - nici măcar aici nu se poate încadra) a mers cu televiziunea respectivă la ecograf. Să demonstreze că e însărcinată (cui?), că "s-a făcut pieptu' maaare maaare rău şi mameleonul negru negru negru negru. Negru?! Eeeee...maroniu aşa spre..." Ma-me-le-o-nul. Nu e clar?

Dar luna părea să fie mai rotundă ca oricând.

Un înger pentru Flori

Nu e rost de detalii...

Nu am de gând să le dau, nu de asta citiţi acum rândurile astea. Spun doar că pe lângă fetiţa rămasă lângă ea, Flori are un înger păzitor. Le va veghea şi se va îngriji de mama şi surioara lui.

Fii puternică, draga mea!

Mi-am luat insulă. Sau nu.

Una mare. Să-mi ajungă. Nu mai vroiam să văd cartiere rezidenţiale. Şi nici bănci. Sau farmacii. Nici maşini multe. Aşa că mi-am luat insulă. Una măricică. Aşa, ca să am loc. Nu mai vroiam să o văd pe vecina. Şi nici pe doamna de la pâine. Morocănoasă mereu. Şi mi-am luat insulă. Una mică. Cât să încap. Ca să văd doar apa. Să simt nisipul cald. Să adulmec adierea vântului. Şi să văd vapoare mari, cu pânze. Cea mai mică. Să stau doar pe-o parte. Să fac un pas şi să se termine. Nu mi-am luat. Nu mai aveau.

Aşteptând singur

Dacă cineva mi-ar fi spus că la Viena, la ceas de seară, mă aşteaptă un copac frumos, singur sub un cer plin de nori compacţi, prin care greu, dar foarte greu răzbat nişte raze strălucitoare, m-aş fi dus mai devreme. Nu ştiam că îl fac să mă aştepte. Ştia el oare, atunci când am ajuns, în dreptul lui, că pe mine mă aştepta? Sigur că ştia, se întrebase doar ce mă întârziase atâta. A fost un moment în care ne-am privit, a fost scurt şi totuşi suficient. Ne-am dat seama că a doua oară nu va mai fi la fel. Îi vor lipsi diverse: ori vreo creangă...şi atunci nu va mai fi coroana aşa de perfectă, ori razele de soare nu vor mai străpunge norii...şi el va rămâne în beznă şi nu l-aş mai observa, ori în jur, ar creşte alţi copaci, identici, şi nu l-aş mai recunoaşte. TU ai şti ce să faci dacă, undeva, cineva singur te aşteaptă?

Sunt perseverentă...

Pentru cei ce au aşteptat cu infrigurare să treacă 12 noaptea, să se facă dimineaţă, ca să afle dacă strădania mea cu farfuria ( sau cu celelalte de care nu v-am mai spus) a avut vreun efect...ei bine, nu! Niciun semn. Văd dezamăgire, acolo, în ultimul rând...Nu prietene, pentru ce să fim dezamăgiţi? Viaţa probabil că trebuia până acum să ne fi învăţat să nu dezarmăm. Speranţa...dragă cititorule...NIMENI nu mi-o poate lua. Şi de va fi nevoie să aştept o viaţă întreagă, să număr până la 10 înainte de a ieşi din casă, sau de voi subţia stratul de sticlă al farfuriei, ştergând-o de cel puţin 10 ori, ori de voi fi nevoită să schimb periuţele, uzate înainte de termen, ...fii sigur că o voi face. Voi aştepta, liniştită, fără să mai cer. Mă voi mulţumi cu ce o să primesc. Aştept. Orice. Vorbe dulci, lady?

10

Un număr care înseamnă mult pentru mine...Îl consider numărul meu norocos. Chiar dacă îţi sună ca o superstiţie, m-am bazat întotdeauna pe el. Am apreciat un pic mai mult oamenii născuţi într-o zi de 10, subiectiv, ştiu, dar poate din cauză că eu însămi sunt născută într-o zi de 10.  Ca să nu uit, sau poate să nu uite cei din jur, Daniela mi l-a pus la gât acum 10 ani şi ceva. O legătură o exista...dar ştiu că, de mică, îmi puneam în cap să îmi frec dinţii de 10 ori, sau să citesc un rând de 10 ori, sau să dau de 10 ori cu cârpa de praf într-un loc ...pentru că SIGUR mi se îndeplinea o dorinţă. Faza e că...nu m-am schimbat prea mult. De pildă astăzi, într-o zi de marţi, 10 februarie, am şters de 10 ori o farfurie cu speranţa că ceva bun se va întâmpla, măcar un semn. Mă ierţi că subiectul nu o fi pe placul tău, mă retrag. Spun totuşi "La mulţi ani FERICIŢI" celor născuţi într-o zi de 10, şi dacă s-o mai nimeri să fie şi februarie....Mă înclin.

Ghiocei pentru tine...

Sunt exact aşa cum vroiam...simpli, puri, firavi...speciali. Dar ai văzut ce drăguţ arată cu bobiţele alea de struguri pe lângă ei? Parcă au crescut de nicăieri...nimic nu ar fi trădat existenţa lor acolo, în locul ăla.... Şi totuşi, după un an, au învins, şi-au scos căpşoarele albe şi se apleacă, umil în faţa ta. Sunt pentru tine. Cel ce citeşti aceste rânduri. Oare vestesc ei ceva?

4 ani cu fiul meu

Vi-l prezint pe David. Şi nu într-o zi oarecare, ci într-una deosebită pentru el şi pentru mine. Astăzi e ziua lui. 4 ani de când ne-am văzut prima dată. Lungi, sau poate prea scurţi...Cu perioade grele, dar uitate la următorul "te ubesc de nu mai pot, mami"... 4 ani pe care acum nu mi-i imaginez altfel... decât cu el.

La mulţi ani, iubirea mea!

Urgenţa, moarte sigură?!

Cum am ajuns în situaţia de a nu trece o zi fără ca presa să nu semnaleze moartea unui om care a ajuns la urgenţă, iar de acolo, direct la morgă? Aşa a fost mereu, doar că aceste cazuri reuşeau să rămână departe de mass-media? Cum de am ajuns în situaţia ca medicii de la urgenţe să nu mai fie în stare să îţi acorde un prim ajutor? Cum de nu mai sunt în stare să pună un diagnostic? Cum de te lasă să pleci, iar când ajungi acasă...mori? Ce nu facem bine? Ne îmbolnăvim prea uşor...sau din orice...sau, mai degrabă, nu ştim exact de ce ar trebui să ne îmbolnăvim, ca să nu ajungem direct la morgă. Deşi...de amigdalită, se moare...de apendicită, la fel...Şi astea sunt cele mai lejere. Ştie cineva o boală de care nu se moare, azi, în spitalele din România?

E rândul meu...

Dragilor, e rândul meu să vă invit...la blog. Sună ca o glumă proastă în plină criză economică. Şi totuşi...ce face românul când nu mai are serviciu, sau mai are doar jumătate din el?! Evident, răspuns corect! Blog. Da, blog îşi face şi românca de faţă. Şi nu pentru că e la modă, deşi aşa pare, şi nu pentru că mi s-a făcut poftă, deşi un sâmbure de adevăr ar fi, ci pentru că vreau sa scriu ce vreau. Obligată de o vreme să scriu despre ce vor alţii, vreau să îmi demonstrez că încă mai pot să scriu şi despre ce îmi place mie. Şi chiar de nu voi scrie zilnic, să nu vă supăraţi, îmi rezerv dreptul de a posta fix atunci când am chef. Cuando me da la gana, cum ar zice spaniolul.